PPȘ-41
Pușcă mitralieră sovietică produsă în masă cu încărcător tambur — simbol al Armatei Roșii.
Descriere
PPȘ-41 a fost dezvoltat ca succesor al tipurilor mai vechi PPD-1934/38 și PPD-1940 de către proiectantul G. S. Șpagin, care a eliminat deficiențele modelelor anterioare. Comparativ cu predecesorul său, era mai precis, mai simplu și mai puțin pretențios la fabricație, ceea ce a permis producția sa în masă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. A fost adoptat în dotarea Armatei Roșii în 1941, producția extinsă începând în 1942, iar până în 1947 au fost fabricate peste 5 milioane de exemplare, majoritatea în Uniunea Sovietică, cu o proporție mai mică produsă în Iran.
Construcția PPȘ-41 era complet diferită de modelele anterioare, deși asemănătoare ca aspect. Arma avea un mecanism masiv cu blocare liberă și siguranță pe maneta de armare, comutator de foc înaintea limbii trăgaciului și inițial o țintă rabatabilă reglabilă până la 1000 de metri, ulterior înlocuită cu o țintă simplificată rabatabilă pentru 100 și 200 de metri. Folosea cartușul puternic 7,62 × 25 mm Tokarev, care avea o penetrare semnificativă și o energie la impact de cel puțin 750 J. Arma era echipată cu un încărcător tambur de 71 de cartușe sau unul segmentat de 35 de cartușe, încărcătorul segmentat fiind mai fiabil și mai ușor. Producția avea loc și în uzine civile, iar arma era cunoscută pentru întreținerea sa simplă și rata ridicată de foc de 900–1000 de focuri pe minut.
Date tehnice
| Țara de origine | Uniunea Sovietică |
|---|---|
| Introducere | 1941 |
| Cartuș | 7,62 × 25 mm Tokarev |
| Rata de foc | ~900 cartușe/min |
| Capacitate | 71 (tambur) / 35 (drept) |
Serviciu și utilizare în luptă
PPȘ-41 a devenit una dintre cele mai renumite arme ale celui de-al Doilea Război Mondial și a fost folosit pe scară largă în Armata Roșie, precum și în armatele țărilor Pactului de la Varșovia și în statele în curs de dezvoltare mult timp după război. A fost o pradă preferată a soldaților germani, care l-au introdus în dotare ca MP 717(r) sau, după modificarea pentru cartușul 9 mm Luger, ca MP 41(r).
După război, a servit în numeroase armate, inclusiv în cea cehoslovacă, unde a fost retras la sfârșitul anilor ’50 și începutul anilor ’60. A fost produs sub licență în China și Vietnam, unde a stat la baza puștii mitraliere K-50. Designul tipic al PPȘ-41 a devenit un simbol al soldaților Armatei Roșii și este încă vizibil pe multe monumente și picturi în țările fostului bloc estic.
Curiozități
- PPȘ-41 avea inițial o țintă rabatabilă reglabilă până la 1000 de metri, mult mai mult decât raza efectivă de tragere țintită.
- Primele serii de puști mitraliere foloseau în principal țevi vechi de puști Mosin-Nagant 1891, tăiate în jumătate.
- Încărcătorul tambur avea o capacitate de 71 de cartușe, dar era nesigur și greu, fiind ulterior înlocuit cu un încărcător segmentat de 35 de cartușe.
- Arma avea o țeavă cu căptușeală dur cromată, ceea ce limita eroziunea și coroziunea la utilizarea cartușelor cu fulminant pe bază de mercur exploziv.
- PPȘ-41 avea o rată impresionantă de foc de 900 până la 1000 de focuri pe minut.
Întrebări frecvente
- Ce cartuș folosea pușca mitralieră PPȘ-41?
- Pușca mitralieră PPȘ-41 folosea cartușul de pistol 7,62 × 25 mm Tokarev.
- Care era capacitatea încărcătorului PPȘ-41?
- PPȘ-41 folosea un încărcător tambur de 71 de cartușe sau un încărcător segmentat de 35 de cartușe.
- Care era rata de foc a PPȘ-41?
- Rata de foc a PPȘ-41 era de 900 până la 1000 de focuri pe minut.
- Unde a fost produs PPȘ-41?
- Majoritatea PPȘ-41 au fost produse în uzinele sovietice de armament, aproximativ 10.000 de exemplare au fost fabricate în uzina de armament iraniană din Teheran.