2S14 Žalo-S

Descriere

După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial și până în 1948, ministerul apărării al URSS a stabilit cerințe pentru tunuri antitanc și tancuri, concentrându-se pe creșterea vitezei inițiale a proiectilului și a razei de acțiune. Rezultatul a fost tunul antitanc de 100 mm T-12A (MT-12) introdus în 1960. În anii 1950, însă, conducerea sovietică a mutat lupta împotriva tancurilor către rachetele antitanc ghidate (ATGM), ceea ce a dus la suspendarea dezvoltării ulterioare a tunurilor antitanc.

Odată cu creșterea protecției tancurilor inamice împotriva proiectilelor cumulative, în anii 1960 a reapărut necesitatea îmbunătățirii penetrației proiectilelor subcalibru, ceea ce a condus la inițierea dezvoltării unei noi generații de tunuri antitanc. Pentru batalioane au fost destinate tunuri antitanc ușoare de 85 mm, atât tractate, cât și autopropulsate, ceea ce a dus la apariția 2S14 Žalo-S. Dezvoltarea a fost asigurată de institutul Burevestnik, care lucra simultan și la varianta tractată 2A55 Žalo-B. Prototipul 2S14 a fost finalizat în 1975, a trecut cu succes testele de fabrică și de teren până în 1980, dar nu a fost introdus în dotare din cauza eficienței insuficiente a tunului de 85 mm împotriva noilor tancuri și a imposibilității utilizării rachetelor ghidate pe acest calibru.

Tunul autopropulsat a fost construit pe șasiul transportorului blindat BTR-70 cu o turelă purtând tunul 2A62, care avea aceleași proprietăți balistice și muniție ca și 2A55 tractat. Tunul era echipat cu o compensare eficientă a reculului și putea trage 20-25 de focuri pe minut. Folosea proiectile speciale subcalibru APFSDS cu o penetrare aproximativ de 1,5 ori mai mică decât tunul de 125 mm D-81. Țintirea era asigurată de un vizor periscopic, iar comunicația de stația radio R-173.

Date tehnice

Serviciu și utilizare în luptă

2S14 Žalo-S nu a fost niciodată introdus în dotarea armatei sovietice. Deși permitea lupta eficientă împotriva tehnicii autopropulsate de artilerie și vehiculelor blindate ușoare ale inamicului, tunul său de 85 mm nu era suficient de eficient împotriva tancurilor moderne precum M1 Abrams sau Challenger 2. În plus, calibru limitat împiedica utilizarea rachetelor ghidate, care erau dezvoltate pentru calibre mai mari. După eșecul Žalo-S, ministerul apărării sovietic s-a întors la dezvoltarea tunurilor autopropulsate pe roți cu calibru mai mare, cum ar fi Sprut-K, care însă nici acesta nu a fost introdus în serviciu.

Variante

Curiozități

• 2S14 Žalo-S a fost construit pe șasiul transportorului blindat BTR-70 cu o turelă purtând tunul de 85 mm 2A62.
• Prototipul 2S14 a fost finalizat în 1975 și a trecut cu succes testele de fabrică și de teren până în 1980.
• Muniția APFSDS folosită la 2A62 avea o penetrare aproximativ de 1,5 ori mai mică decât tunul de 125 mm D-81.
• Calibrul de 85 mm al tunului împiedica utilizarea rachetelor ghidate, care erau dezvoltate pentru calibre mai mari.
• Singurul exemplar păstrat al 2S14 Žalo-S se află în Muzeul Tancurilor Kubinka din Rusia.

Întrebări frecvente

De ce nu a fost introdus 2S14 Žalo-S în dotare?

Pentru că tunul de 85 mm nu era suficient de eficient împotriva tancurilor moderne și calibru nu permitea utilizarea rachetelor ghidate.

Pe ce șasiu a fost construit 2S14 Žalo-S?

A fost construit pe șasiul transportorului blindat BTR-70.

Ce tun purta 2S14 Žalo-S?

Purtat tunul de 85 mm 2A62 cu aceeași muniție ca și 2A55 Žalo-B tractat.

Există exemplare păstrate ale 2S14 Žalo-S?

Da, un exemplar este expus în Muzeul Tancurilor Kubinka din Rusia.