1.59 inch Breech-Loading Vickers Q.F. Gun, Mk II

Descriere

Tunul 1,59 inch cu încărcare pe la culată Vickers Q.F., Mk II a fost proiectat de compania Vickers la începutul Primului Război Mondial ca armă de sprijin pentru infanteria britanică în războiul de tranșee. Pentru a fi ușor de transportat de infanterie, era foarte mic și ușor pentru calibrul său, ceea ce însă a dus la o viteză redusă a proiectilului și o rază scurtă de acțiune. Din cauza construcției ușoare, nu putea folosi încărcături explozive standard britanice, astfel muniția era încărcată cu praf balistic în săculeți de pânză. Tunul trăgea proiectile explozive de 1,2 livre (0,54 kg) cu o viteză de 244 m/s și putea trage și proiectile antitanc cu o viteză de 305 m/s. Muniția era bazată pe un cartuș scurtat 40x79R, derivat din cartușul antiaerian naval 40x158R.

Pentru utilizarea în războiul de tranșee, tunul era cu încărcare pe un singur foc, trăgătorul trebuia după fiecare foc să scoată manual cartușul gol și să reîncarce, ceea ce limita rata de foc. Arma avea un mecanism simplu cu bloc culisant și percutor și era montată pe un cadru nerecuperator cu amortizor hidraulic de recul, bloc articulat și tub ghidaj posterior cu mânere. Pe țeavă era un compensator mare de recul. Producția avea loc în fabrica Vickers din Crayford, Anglia.

Date tehnice

Serviciu și utilizare în luptă

Conceptul inițial de utilizare a tunului în războiul de tranșee a fost depășit de introducerea mortierelor de tranșee, care erau mai simple, mai ieftine, ușor de transportat și mai eficiente. Prin urmare, tunul a fost adaptat pentru utilizare pe avioane ca armă împotriva țintelor aeriene (dirijabile și baloane de observație) și de asemenea împotriva țintelor terestre, cum ar fi trenuri, depozite de muniție și tancuri. Pe avioane, tunul putea trage proiectile incendiare, antitanc și explozive. Proiectilul incendiar emitea flăcări foarte fierbinți din două orificii la bază în timpul zborului, ceea ce a dus la denumirea greșită a armei ca „tun cu rachetă Vickers-Crayford”.

Tunul a fost aprobat pentru utilizare aeriană în 1917 și a fost testat pe avioanele F.E.2b în escadrilele 100 și 102 ale Corpului Regal Aerian. Rezultatele testelor au fost mixte: de exemplu, pilotul escadrilei 102 a raportat că observatorul său a oprit un tren după aproximativ 30 de focuri, dar tragerea era lentă și dificilă. Escadrila 100 a raportat probleme la tragere, inclusiv întârzieri la foc și aprinzători defectuoși. Planurile de montare a tunului pe vânătorul Parnall Scout nu s-au realizat. Vickers a construit de asemenea un prototip de avion de vânătoare nocturnă F.B.25 pentru acest tun, dar nu a trecut testele și s-a prăbușit. Similar, Royal Aircraft Factory N.E.1 nu a îndeplinit cerințele pentru un vânător nocturn.

După eșecul acestor proiecte și introducerea cartușelor incendiare în mitraliere, interesul pentru tun a scăzut treptat și arma a fost retrasă din serviciu după încheierea Primului Război Mondial, cu excepția utilizării de către personal special instruit.

Curiozități

• Tunul a fost denumit greșit „tun cu rachetă Vickers-Crayford” din cauza flăcărilor emise de proiectilele incendiare, care păreau focuri de rachetă.
• Muniția folosea praf balistic în săculeți de pânză, deoarece tunul era prea ușor pentru a folosi încărcături explozive standard.
• Tunul avea o rată de foc scăzută deoarece era cu un singur foc și după fiecare tragere era necesar să se scoată manual cartușul gol și să se reîncarce.
• Testele pe avioanele F.E.2b au arătat că tunul poate fi eficient împotriva țintelor terestre, de exemplu oprirea unui tren, dar tragerea era lentă și tehnic problematică.
• Prototipurile de avioane de vânătoare nocturnă echipate cu acest tun (Vickers F.B.25 și Royal Aircraft Factory N.E.1) nu au avut succes și nu au fost introduse în producție.

Întrebări frecvente

De ce a fost tunul numit „tun cu rachetă Vickers-Crayford”?

Pentru că proiectilele incendiare emiteau flăcări în zbor care păreau focuri de rachetă, deși tunul nu avea capacitatea de a lansa rachete.

Care a fost rolul principal al tunului la proiectare?

Inițial a fost proiectat ca armă de sprijin pentru infanteria britanică în războiul de tranșee împotriva cuiburilor de mitraliere și buncărelor germane.

De ce nu a fost tunul de succes în serviciul de infanterie?

Pentru că era prea ușor și avea o viteză redusă a proiectilului și o rază scurtă de acțiune, fiind în plus depășit de mortierele de tranșee mai simple și eficiente.

Ce probleme au apărut la utilizarea tunului pe avioane?

Tunul a avut probleme cu întârzierea focului, aprinzători defectuoși și arcuri slabe ale trăgaciului, ceea ce a dus la situații periculoase și fiabilitate limitată.